Tenebre – 5

 

CAPITOLUL V  – CRIZĂ DE NERVI

Prinţesa Sirona[1] se deşteptă şi, zărind prin ferestruică coroanele pomilor poleite de strălucirea celor doi aştri diurni, resimţi dureros că o aşteaptă o nouă zi în care va trebui să îndure târşâitul ceasurilor, dilatat insuportabil. Trecură şase luni de când se mărită, aşa-zicând, din dragoste cu prinţul Ingvar[2]. Acesta, pe lângă frumuseţea trupească, vădi întotdeauna şi o mare nobleţe a sufletului. Vrăjite de aceste amănunte, Sirona făcu greşeala să le socotească esenţiale.

„Cât de proastă am fost! Nobleţe, curăţie sufletească… Te caci pe ele! Sau, în sfârşit… dacă ar însoţi şi cele cu adevărat importante… Aşa, singure, părelnicele virtuţi ajung să devine o impietate!…”.

Nu este foarte clar ce anume o nemulţumea pe Sirona, dar era evident oricărui observator atent că aceasta îi găsea unele lipsuri lui Ingvar, deşi nu-i contesta calităţile care o fermecaseră iniţial. Cum cei doi aştri continuau să se destrăbăleze pe cer, niciun nor neîndurându-se să le acopere faţa, Sirona se ridică într-un târziu din divan şi se apropie de fereastră. O imagine de coşmar i se înfăţişă. Peste noapte, înflori întreaga grădină, în miriade de culori şi miresme.

– Aţi înflorit, futu-vă-n corolă! – răbufni prinţesa. Vă polenizaţi, da? Uite şi la bondarii ăia ce fac! Ar putea şi Ingvar să înveţe câte ceva de la ei, că de căscat gura la toate buruienele nu-l întrece nimeni!…

Un zumzet plutea peste grădina-nflorită. Siluete micuţe sticleau în razele aştrilor. Erau vietăţi cu alcătuire omenească, dar înzestrate cu aripi străvezii, ce petreceau într-un dans frenetic, zâmbind uneori către fereastra castelului şi făcându-i Sironei cu mâna.

„Cu mâna poate s-o facă oricine!” – îşi mai zise prinţesa şi, posomorâtă, se îndepărtă de fereastră.

 

Cu toate că Ingvar observă că soţia sa este mai toată vremea în toane rele, o credinţă naivă că această pasă va trece se încăpăţâna să-l anime. Fireşte, suferea la rându-i, mai că seamă că nu înţelegea pricina deselor stări nevrotice ale alesei sale. Şi, turnând gaz peste foc, se străduia perpetuu s-o îmbuneze cu mici atenţii.

– Bună dimineaţa, comoara mea! – spuse prinţul radios, intrând în odaia Sironei. Te-ai trezit?…

– Nu se vede? – sosi răspunsul scrâşnit.

– Ba da, ambrozia inimii mele! Ai avut o noapte liniştită?

Cum prinţesei i se păru că simte un iz ironic în întrebare, deşi se înşela, căută un răspuns pe măsură:

– Fireşte! De când locuiesc aici, am parte exclusiv de nopţi liniştite…

Ingvar se bucură, răstălmăcind, pesemne, spusele soţiei. Încurajat, gândi să-i facă o surpriză:

– Iată, scumpa mea! Ţi-am adus un buchet de flori… Ai văzut cât de minunată e grădina?

Sirona strânse din buze, pentru a nu izbucni în plâns. Brusc, smulse buchetul de flori şi, zvârlindu-l pe duşumea, începu să-l zdrobească sub picioare. Nemaiputând îndura, prinse să urle:

– Lăsaţi-mă, dracului, cu toţii, în pace! Am să-mi pun capăt zilelor!… Ia-ţi de-aici monstruozităţile astea! Nu mai suport, nu mai suport!…  Te urăsc!…

Prinţesa se prăbuşi, pradă unei crize de nervi. Cu evidenta sa lipsă de tact, Ingvar căută s-o consoleze, ştergându-i spumele de pe gura crispată, încercând să-i grebleze părul răvăşit, promiţându-i călătorii în regate exotice,  că va încerca să se schimbe, precum şi alte tâmpenii.

Liniştindu-se cu greu, Sirona cugetă că s-ar fi putut să pară uşor disproporţionată ieşirea sa şi, biruindu-şi repulsia, se strădui să întreţină o conversaţie coerentă cu soţul său. Acesta, adunându-se după teama ce-l paralizase aproape, simţi din nou un licăr de speranţă în sufletu-i zbuciumat.

– Astăzi avem oaspeţi… Va veni la noi Fawrr, însoţit de Liort[3].

Pe neaşteptate, expresia prinţesei se schimbă, devenind radioasă.

„Se bucură că-l vede pe Liort!” – îşi zise Ingvar. „Întotdeauna i-au plăcut pisicile… Numai să n-o plictisească Fawrr care, deşi cântă minunat, este, altfel, cam taciturn”.

– Ce bine! – spuse Sirona. Abia aştept să mă joc cu Liort! Poate-l rogi şi pe Fawrr să cânte ceva…

– Desigur, iubirea mea! – întări, reînviat, prinţul. Dar, comoara vieţii mele, depresiile tale mă îngrijorează! N-ar fi bine să te consulte un doctor?

„Ce să facă doctorul? Să-mi dea pastile, ca la pisici?” – gândi nefericita, după care rosti cu glas:

– Poate, mai vedem…

 

Rămasă singură, Sirona se apropie din nou de fereastră. Grădina, deşi aceeaşi, îi apăru într-o altă lumină, iar zborul micilor fiinţe humanoide şi al bondarilor aurii îl găsi acum armonios şi încărcat de-un sens ascuns. Pentru prima oară de când locuia în castel, le zâmbi, făcându-le şi-un semn prietenos.

---

[1] Personaj din Şarama, sora geamănă a lui Sior.

[2] Personaj din Şarama.

[3] Fawrr şi Liort, personaje din Şarama. Fawrr apare mai ales sub chipul unei păsări, iar Liort, ca motan. Caracterul de pasăre al lui Fawrr este păstrat doar aluziv în scrierea de faţă, prin înzestrarea sa deosebită pentru cântat.