Tenebre – 7

CAPITOLUL VII  – CONVORBIRI LITERARE

Încolţită, Elfa cea roşcată da’ vopsită se scotoci prin buzunare şi întinse celor trei cunoscuţi câte-o lamă de gumă de mestecat. „Parc-ar fi unchiu-meu din Germania!” – îşi spuse Oriana, afişând o mină jalnică. Deşi nici Our ori Alizee nu păreau mai entuziasmaţi, se apucară toţi trei să clefăie, stârnind curiozitatea unui ospătar. Desigur, întreg personalul hanului Lucrătorul ostenit ar fi fost fascinat, dacă s-ar fi aflat la serviciu la acea oră, matinală totuşi.

– Ce te uiţi aşa la noi, n-ai mai văzut gumă de mestecat? – întrebă, mândru de sine, Our.

– Nu!… – răspunse ospătarul, deopotrivă sincer şi lipsit de demnitate.

– Eu mestec de asta când vreau, chiar mai multe pe zi! – completă piticul, făcând un balonaş.

Ospătarul atinse cu degetul punga lipicioasă şi, cum aceasta se sparse cu un pocnet sec, după un moment de descumpănire, începu să râdă prosteşte.

– Stai, bă, dobitocule, că-mi lipeşti guma de barbă! – mormăi Our, aparent ofensat, dar, în sinea sa, mândru că a reuşit să atragă atenţia cuiva şi să-l menţină pe tânăr minute bune îndoit de şale.

Momentul s-ar fi prelungit, probabil, dacă în han n-ar fi intrat Vrăjitorul[1]. Despre acesta, circulau sumedenie de legende, cele mai multe cu caracter tenebros. În pofida popularităţii, Vrăjitorul reuşea cel mai adesea să treacă prin lume incognito, fiind recognoscibil doar după privirea de-un gri-verzui halucinant, silueta zveltă şi-un tic verbal care, pe acea planetă şi-n acel mileniu, reprezenta o inovaţie lingvistică:

– Futu-i! – zise el, intrând în local.

Pe dată, Oriana îşi abandonă rânjetul terifiant, arborând un zâmbet sinistru, Elfa cea roşcată da’ vopsită începu să-şi ciupească, nervos, smocurile verzi de pe urechi, iar Alizee îşi concentră toată fiinţa în privire, aceasta reamintind de cea a unei veveriţe.

– Întunericul se va abate – murmură noul venit, apropiindu-se de grup.

– Pentru o zi sau pentru eternitate – răspunse Alizee, însoţindu-şi vorbele de-o gestică stângace, însă fascinantă pentru cunoscători, iar Vrăjitorul părea a fi unul dintre aceştia.

„De unde dracu’ ştie asta parola, că zicea că n-a citit Şarama?” – se întrebă Oriana, recăpătându-şi rânjetul tenebros.

– Adineauri am zis futu-i – explică bărbatul -, la gândul că suntem aşteptaţi de prinţesa Sirona. Or, eu mi-am făcut tabietul ca, în orice han aş intra, să zăbovesc…

– Atunci, să mai zăbovim! – propuse Alizee, asumându-şi cu de la sine putere postura de purtătoare de cuvânt a micului grup. N-avem nicio obligaţie faţă de Sirona…

Our o înghionti pe vrăjitoarea cu cearcăne terifiante, şoptindu-i:

– Ce vrea ăsta? Să-l dau afară?… – şi-şi strânse toporişca în pumn.

Dar, cum nu primi nici un răspuns, Our prinse să-şi sugă dinţii, sperând ca oaspetele să plece de bunăvoie. Fu, însă, şi de data aceasta ignorat.

– De câte ori intru aici – reluă noul venit -, am impresia că mă aflu în plin curent dark fantasy…

– Depinde… – replică Alizee. Uneori, atmosfera poate deveni de-un intens neoromantism…

Observând că discuţia tinde să degenereze, Oriana ceru ospătarului un ceai, Elfa încetă să-şi răsucească smocurile verzi de pe urechi, singur Our recurgând la încercarea disperată de-a se scobi în nas.

„Eu am scris opt volume, fără să teoretizez! Te pui, scrii şi publici, ce mai tura-vura?…” – îşi zise vrăjitoarea.

„Ăştia încep cu dobitocii de-ale lor, de-o să ne prindă dimineaţa! În jurnalism, e destul dacă nu scrii aceiaşi în loc de aceeaşi. Apoi, să găseşti subiecte fierbinţi şi, pe cât posibil, inedite” – gândi Elfa cea roşcată.

„Ce, toporişca mea?” – completă piticul Our seria meditaţiilor.

Simţind că o discuţie literară ar fi stânjenitoare pentru cei mai mulţi, Alizee şi Vrăjitorul se retraseră într-un separeu, având grijă să închidă şi uşa. În mod straniu, dezinteresul celorlalţi se preschimbă pe dată într-o irezistibilă curiozitate, astfel că Oriana şi Elfa îşi lipiră câte-o ureche de uşă, în vreme ce Our căuta să-şi facă loc printre picioarele lor.

– Ce zic? Ce zic?… – întrebă piticul.

– Taci odată, că nu se-aude nimic de gura ta!- îi reproşă vrăjitoarea.

– Sunt mai mult gemete… – spuse, înciudată, Elfa cea roşcată. Ce curent literar mai e şi ăsta?…

– Ceva avangardist – propuse Oriana, deşi, din ton, s-ar fi putut deduce că nu ţine neapărat să aprofundeze discuţia. Alizee, te simţi bine? – întrebă, cu voce cavernoasă, după o vreme.

– Daaaa!… – răzbătu din încăperea anexă, fără a mai sosi şi alte precizări.

– Ăştia mănâncă ceva bun, că nu prea vorbesc! – opină Our.

– Şşşt! – şuierară cele două însoţitoare, privindu-l cu mânie.

După trecerea a încă ceva vreme, cei doi ieşiră din separeu continuând o conversaţie care nu păruse nimănui a fi avut loc:

– Cum ziceam, curentele literare de bază sunt opt… – zise vrăjitorul.

– Or fi! – admise Alizee. Dar, într-o singură şedinţă, patru sunt de-ajuns! De fapt, celelalte sunt derivate din primele…

De teama unor divagaţii angoasante, vrăjitoarea Oriana aminti că scopul întrunirii era acela al perfectării vizitei la prinţesa Sirona.

– Ce mai vrea şi aia? – se răsti Alizee. Eu nu merg, duceţi-vă voi!…

Cum nici ceilalţi nu părură dornici de a părăsi hanul, fiind şi-o zi mai mohorâtă, problemele Sironei urmau să mai aştepte.

---

[1] Personaj din Drumul Împărătesei de Oana Stoica Mujea, numit, uneori, şi Vania.