Indicii anatomice – 16

XVI.

 

– Şefu’, bag-o şi pe aia cu Prometeu! – tună un glas de la o masă alăturată.

Din proprie iniţiativă, George merse la cetăţean şi-l lămuri:

– Pentru comenzi, naratorul va fi omenit cu cincizeci de lei noi…

Dregându-ne apoi cu bourbon, începui:

 

 

Promitev

Întreaga Dacie dormita sub soarele arzător de iunie. Parcă presimţind că va fi caniculă, nici turiştii nu s-au prea înghesuit în acel an, astfel că în prăvălia cu suveniruri doar câte-o muscă mai intra să bâzâie greoi printre pieile de viezure şi cuiburile de barză din ceramică.

Peste drum, Deceneu ieşise înaintea hanului cu o ulcică de vin, căutând un loc umbros.

– Ai halit? – îl întrebă Gerula, apărut după obiceiul său, fără nicio treabă.

– Oarecum… – mormăi Deceneu. Au doar brânză şi mânz… Başca, le mai şi scriu cu â din a, slugoii. Dacă-i întrebi de ce, n-au niciun argument filologic! Pur mimetism… Nici nu mai trebuie să ne atace romanii, ne batem singuri!…

– Garnitură ce au?

– Mazăre şi varză! Mi s-a aplecat… Plus că a mai venit şi căldura asta. Dacă nu dă o ploaie, se duce tot grâul…

– Mda… – admise Gerula, care nu prea obişnuia să privească lucrurile în perspectivă. Nu dai un vin? – schimbă el subiectul.

– Băi, tu iarăşi ai venit la cerşit? Acuşi îţi găsesc o rimă la Gerula!…

– Ei, şi? Parcă eu nu pot găsi o rimă la Deceneu?…

Mai vârstnicul se irită vizibil:

– Băi, faţă de bideu!… – mai zise, azvârlindu-i restul de vin în faţă.

Câţiva copii care se jucau în uliţă strigară pe dată:

– Gerula, vezi să nu-ţi pătezi cele de sub pântece!…

Cum se poate constata, ars poetica se afla doar în faza de pionierat pe aceste meleaguri, barzii având a lupta cu numeroase dificultăţii. „Mânz – prânz, barză – varză, şi-ai cam terminat-o cu rimele!” – se plângeau ei. „Căutaţi neologisme!” – le sugera câte unul. „Ce neologisme? Găseşte-mi tu rimă la praşlo!” – se apărau barzii.

După un schimb de replici destul de neprincipial, Deceneu se împăcă cu Gerula, invitându-l la un vin. Pe când sorbeau din ulcele, bătrânul îşi scoase luleaua.

– Ce-aş trage câteva fumuri! Dar, n-am foc…

– Eu nu pricep ce plăcere găseşti să tragi din năzdrăvănia aia!… – bravă mai tânărul său companion.

– Eh! Dacă numai pe asta n-ai pricepe-o, încă ar mai fi de-o didrahmă nădejde…

Pe neaşteptate, în uliţă apăru un bărbat cu un fizic impresionant, întreaga sa alcătuire indicându-l ca străin.

„O fi vreun turist care n-a aflat de caniculă” – îşi zise Deceneu, apoi îl întrebă:

– Nu aveţi, cumva, un foc?

– Cum să nu? Poftiţi! – răspunse acela în mod cu totul neaşteptat, şi-i aprinse bătrânului luleaua. E foc purtăreţ, l-am şparlit de la bătrân… – explică el ceva mai târziu.

– Şi cum te numeşti? – dori şi Gerula să facă puţină conversaţie.

– Promitev.

„Ăstuia nici Deceneu nu-i mai găseşte rimă!” – îşi spuse Gerula mulţumit.

– Ciudat nume! – observă Deceneu. Să nu te miri dacă oamenii noştri ţi-l vor stâlci şi-ţi vor zice Prometeu!…

– Acum, asta e! Important este să se înţeleagă despre cine-i vorba… – făcu străinul conciliant, aşezându-se la rându-i să bea un vin.

Promitev  zăbovi zile bune la han, mai cu seamă că o cunoscu şi pe Andrada, femeia pe care niciun băştinaş nu reuşise s-o cunoască atât de îndeaproape, vorbind strict despre întinderea temporală a legăturii. Pe când îi mângâia spatele, într-o dimineaţă, o întrebă:

– Andrada e nume dacic?

– Nu ştiu, Deceneu le are pe astea… Tot el mi-a zis Filoloaga, dar am înţeles că m-a poreclit astfel în mod eufemistic. Vulgul, însă, îmi zice Focoasa, aşa cum ai şi auzit.

– De ce-ţi spune aşa? – fu curios Promitev.

– Ei, pentru că mereu ceream un foc. Fireşte, până să apari tu, ceream degeaba! Uneori, cred că Zalmoxe mi te-a dăruit!…

– Cine-i Zalmoxe? – întrebă străinul, cu un glas destul de straniu.

– Un mare Zeu!

– Aha… O fi, dar n-are niciun amestec în cazul de faţă!

Nu doar Andrada îşi putea aprinde acum luleaua oricând şi-o dorea, ci şi ceilalţi oameni care trăgeau la han. Dacă Andrada îl răsplătea pe călător cum ştia ea mai bine, ceilalţi îi mulţumiră într-un mod diferit, oferindu-i ofrande de vin, pe lângă cotidiana pastramă de mânz ori ciorba de barză.

– Nu pricep – zise într-o seară Gerula – de ce-ai mai furat focul purtăreţ de la bătrânu-tău, de vreme ce nu vrei să încerci luleaua! Nici mie nu mi-a trebuit multă vreme, dar, dacă ai venit tu cu focul, uite, m-am apucat! Ştii ce fain e!…

– Ei, bătrânului vroiam să-i plătesc un pocinog mai vechi… Ştiam că o să turbeze de furie dacă-i fur focul. Însă, nu aveam niciun plan precis. Mi-am zis, în schimb, că-i voi găsi eu vreo utilitate… Cât despre lulea, chiar că nu simt nicio atracţie!…

– Şi uite că i-ai găsit-o, vreau să spun utilitatea! – interveni Deceneu. Acum, foc aveam şi noi, fireşte, nu suntem tocmai nişte troglodiţi! Este, peste două sate, şi-un băiat care-a inventat roata, mai lucrăm ceramică, tăbăcim piei de viezure, prelucrăm metale… Dar, foc purtăreţ nu aveam! Poate de aia nu se prea înghesuie nici turiştii…

– Nu cred! – opină Promitev. De ce nu încercaţi să vă faceţi un Imn al Turismului? Aveţi vreun compozitor?

– Ar fi unul, Orfiv, da-i plecat acum s-o caute pe Evridiki…

Fără motiv, Andrada se îmbujoră.

– S-o întoarce el! – zise străinul cu optimism. Poeţi aveţi?

– De ăia sunt mai mulţi, da’ nu prea au rime! Altfel, prozodic, se descurcă. Plus că, din vreme-n vreme, mai exilează şi romanii câte unul pe la noi…

Discuţia despre arte continuă până în noapte, când, pe neaşteptate, Promitev simţi un junghi sub coasta dreaptă, ca o lamă de jungher. Pe dată se crispă, broboane de sudoare rece răsărindu-i pe frunte.

– Ce ai? – săriră câţiva.

– Nu ştiu. Simt ca şi cum un vultur mi-ar sfâşia ficatul…

Hangiul îi aduse o fiertură îndulcită cu miere şi Promitev se retrase cu Andrada în odaie. Cam în acelaşi timp se cază împăratul Traian, venit în aşezarea dacică cu prilejul campaniei electorale. Mesenii tocmai discutau despre recenta criză:

– Auzi la el, vultur! E cirotic, aia are!

– Păi, cum să nu fie, dacă bagă-n el toată ziua la vin? Noi, cel puţin, mai tragem şi din lulea, păstrăm un echilibru…

Nou venitul Traian, care fusese oarecând navigator şi bătuse aproape întreaga lume cunoscută, interveni în discuţie, după ce fu pus la curent cu detaliile:

– Acum, oamenii se mai şi îmbolnăvesc, nu întotdeauna din vina lor… Sigur, voi nu prea sunteţi interesaţi de aspect, deoarece muriţi de obicei în luptă, dar în alte ţări oamenii se îngrijesc de sănătate şi au medici…

– Am auzit… – spuse Deceneu pe un ton ce trăda îndoiala. Şi medicii ăia se ocupă de oricine?

– Ei, nu chiar de oricine! Dar, dacă-ţi plăteşti CAS-ul, taxa pentru formular, medicaţia şi deranjul medicului, te face ca nou!